S-au împlinit în acest an 2009, 120 de ani de la naşterea profesorului Alexandru NICOLAU, personalitate marcantă a electrotehnicii romaneşti care a dominat prin activitatea sa o întreagă perioadă a secolului trecut, fie că era vorba de pregătire inginerească, fie aceea de ingenios şi curajos inginer, mărturie fiind tot ceea ce a lasat în tehnica romanească.
Alexandru Nicolau s-a născut la data de 3 Februarie 1889 la Iaşi, unde viitorul proeminent specialist va absolvi cursul primar, iar apoi ca bursier, îl regăsim ca elev la un liceu cu valoroase tradiţii: Liceul Internat. În amintirile sale, Academicianul Iorgu Iordan - şi el elev al aceleiaşi şcoli - şi-l aminteşte ca un tânar vioi, mic de statură şi cu multiple preocupări cultural ştiinţifice, inclusiv aceea de a cânta în orchestra şcolii, la un instrument mai rar: piculina.
Părinţii săi: Ion Nicolau – ofiţer superior - şi mama sa, Smaranda - casnică - au acordat o atenţie cu totul specială educării sale şi stimularii spre învatatură.
Termină liceul ca şef de promotie în anul 1908, trecând bacalaureatul cu menţiunea "cum laude". Cu reale înclinaţii spre tehnică, intră ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1913 conform datelor înscrise în Diploma de absolvire nr. 229 din 12 Septembrie 1913, având specializarea: inginer de poduri şi şosele. Nu se multumeşte cu această diplomă şi pasionat de electricitate, care devenea centrul de atracţie al începutului de secol, doreşte o specializare şi în acest domeniu.
În acelaşi an 1913, caştigă concursul pentru acordarea unei burse acordată de Academia Romana – Fundaţia Adamachi - şi pleacă în Franţa unde studiază la o renumită şcoală electrotehnică - Ecole Superieure d'Electricite (ESE). pe care o va absolvi un an mai târziu, obţinând diploma de inginer electrician ESE 30 iulie 1914.
Mentionez faptul că acestui domeniu de activitate inginerul Alexandru Nicolau, îi va acorda întreaga sa capacitate intelectuală, pasiune şi dăruire, dovedit de tot ce a lăsat înscris în istoria tehnicii romaneşti.
În anul 1914 îl regăsim ca inginer la Societatea Comunală a Tramvaielor din Bucureşti, unde este angrenat în activitatea de proiectare şi extindere a noilor linii electrificate unde lucrează până în anul 1916 şi cum activitatea devenită rutinieră nu-l mai atrăgea, se hotărăşte să plece la Brăila unde unele începuturi electrotehnice îl atrăgeau ca perspective (Februarie 1916).
Nu are şansa de a lucra mult aici întrucât declanşarea Primului razboi mondial, este urmată de mobilizarea sa cu gradul de căpitan şi comandant al centrului de instrucţie al telegrafiei fără fir de la Iaşi, loc în care calităţile sale în pregătirea personalului şi de aplicare a tehnicilor noi s-a afirmat cu pregnanţă. Exemplul cel mai elocvent este acela că trebuind să asigure stabilirea legăturilor telegrafice dintre statele majore ale celor două armate din Romania şi Franţa, a dezvoltat tehnnica aferentă realizând legătura dintre Iaşi şi turnul Eiffel. Imi aduc aminte de faptul că atunci când nu aveam tot ceea ce ne trebuia pentru a dezvolta un proiect si ne plangeam lui, ne menţiona istoria construcţiei acestui centru, când în condiţii de război şi de lipsuri, a trebuit să imagineze soluţii şi să utilizeze ceea ce avea, dar care să-i asigure performanţa dorită. Ne spunea - spre exemplu cu mult umor - cum pentru a realiza anumite elemente izolatoare în structura echipamentelor, a utilizat trunchiuri de lemn pe care le-a impregnat, pentru a le creste rigiditatea dielectrică, oferind ingenios o soluţie.
În timp record de cca. o lună a realizat acest post de telegrafie cu materiale indigene pe care le-a gasit în ţară, post care a funcţionat ireproşabil şi pentru care Alexandru Nicolau va primi prin Decretul 3832 din 23 Februarie 1920 al Ministerului de Război, Ordinul Steaua României cu grad de cavaler.
Deja cunoscut în lumea electrotehnicienilor, Alexandru Nicolau este numit în anul 1923 profesor titular la Catedra de Maşini Electrice a Politehnicii din Timişoara unde preda neîntrerupt cursul de maşini electrice, până la pensionarea sa în anul 1947. În această perioadă a pregătit nu mai puţin de 24 promoţii de studenţi care ca ingineri, au avut o contribuţie esenţială la realizarea unor lucrări de o importanţă fundamentală pentru dezvoltarea industrială a României.
În cadrul Secţiei de Mecanică şi Electricitate a Şcolii Politehnice din Timişoara, la anul III, preda cursul de maşini electrice de c.c., pentru ca în anul IV să urmeze maşinile de c.a.., cursuri excelent predate dar care la exigenţa profesorului, reprezentau un obstacol care doar cu pricepere puteai să-l sari.
Exemplul personal în privinţa competenţei, punctualităţii şi exigenţei atât faţă de persoana sa cât şi faţă de studenţi la prelegeri, proiecte, lucrări de laborator şi examene, ajunseseră deja proverbiale. Circula chiar o snoavă printre studenţi privind promovarea examenelor de maşini electrice: "examenul se dă alternativ, dar se cade continuu".
Receptiv la nevoile zonei în care lucra şi pentru care trebuiau asiguraţi ingineri pentru industria minieră, predă în perioada anilor 1926-1928, cursul "Aplicaţiile electricităţii în industria minieră".
În perioada anilor 1941-1946, a condus în calitate de Decan, Facultatea de Electromecanică a Şcolii Politehnice din Timişoara actionând cu deosebit succes la prezentarea unor noi cursuri - în concordanţă cu dezvoltarea electrotehnicii - precum şi la crearea bazei materiale care să permită ca studentul să aibă posibilitatea de a verifica cunoştinţele teoretice câstigate la curs în cadrul unor laboratoare de maşini electrice, pregătindu-l astfel pentru problemele reale cu care se va întalni în practică.
Echipat cu platformele de încercări electrice pentru ca un student să obţină o pregătire completă din punct de vedere practic, laboratorul realizat de prof. Alexandru Nicolau a stat la baza viitoarelor laboratoare de maşini electrice ale Şcoliii Politehnice din Timişoara.
Pentru studenti, a pregatit un interesant curs de maşini electrice în două volume: Volumul 1, c.c. si Volumul 2 c.a., apărute la Politehnica Timişoreana precum şi cursul: Aplicaţiile electricităţii în industria minieră, lucrare aparută în aceeaşi editură.
Legătura învăţământului cu industria pentru care trebuie sa creeze ingineri bine pregătiţi nu a fost un slogan venit dintr-o directivă, ci din înţelegerea clară a profesorului Alexandru Nicolau asupra rolului pe care trebuie sa-l aibă inginerul în societate. Mi s-a intărit această concluzie din discuţiile avute de mine cu numeroşi ingineri – foşti studenţi ai profesorului Alexandru Nicolau - care au devenit în decursul anilor specialişti de bază ai sectorului: ing. Vladimir Popovici, Ivancenco Alexandru, Iuliu Cserveny, Smigelski, Valer Liuba, Mihai Opaschi şi pe care i-am regăsit în ani în proiecte de mare complexitate în care fostul profesor şi foştii studenţi erau chemaţi ca împreună să rezolve problemele complexe ale unei industrii în formare şi cu un real dinamism.
Profesorul Alexandru Nicolau nu a fost membru de Partid, nici macar nu-i plăcea să i se adreseze cineva cu apelativul de tovarăş, acceptându-l doar pe acela pe care dânsul considera că-i putea fi adresat. Ţinea la titlul de "Profesor" pentru că, spunea el, "muncise pentru asta".
Era ferm şi dur în discuţii, direct dar drept, nu suferea prostia sau interlocutori primitivi . Îţi susţinea cu fermitate punctul de vedere, nu accepta şi nu încuraja compromisuri, era acceptat, pentru că era nevoie de el. Dar în orice a facut, era drept, ţinea la oameni, prezenţa lui îţi dădea siguranţa de care de multe ori aveai nevoie.
A fost Laureat al Premiului de Stat de câteva ori, decorat cu înalte ordine ale statului Român - Ordinul Muncii clasele I ( 1966 ) şi III ( 1953 ) pentru rezultate profesionale de excepţie, Steaua României ( 1920 ), Coroana României în grad de ofiţer pentru meritele avute în calitate de Profesor şi " Profesor Honoris Causa " al Şcolii Politehnice din Timişoara.
Şi atunci te întrebi de ce a avut şi a putut avea munci de conducere în cercetarea românească, de ce cele mai grele şi delicate probleme ale economiei româneşti se îndreptau spre dânsul, de ce puncte de vedere ale sale şi care se depărtau poate de o poziţie a unei oficialităţi cu care discuta, aveau câstig de cauză ?
Judecând după ani şi-n linistea clipelor în care revăzând această etapă de viaţă, poţi lega frânturi din cele trecute, mi-am explicat-o prin valoarea nu numai tehnică pe care a avut-o Prof. Alexandru Nicolau si cea umană, superioritate pe care convins că o ai faţă de alţii ,era singura armă care putea să te ajute.
Alexandru Nicolau ne-a părăsit la un sfârşit de an 1978 ( 31 Decembrie ) şi va trebui să ramână în memoria celor care ne vor urma, ca o figură luminoasă de urmat, un inginer devotat pană la sacrificiu meseriei, un savant patriot cu o întelegere deplină a rolului pe care omul de cultură îl are în societate , o recunoaştere din partea noastră a ceea ce a făcut şi un îndemn pentru generaţiile viitoare de a şi-l lua ca model.
Prof.dr.ing. Florin Teodor TANASESCU *
* Materialul reprezintă un extras din prezentarea făcută de autor pentru reuniunea de omagiere a Prof. A. NICOLAU din 13 noiembrie 2009.
